Legenda păpădiei

O legendă străveche ne spune povestea frumoaselor flori de păpădie, galbene ca soarele,
albe ca luna și sclipind ca stelele.


Le vedem peste tot, la margine de drum, printre răsaduri, printre firele de iarbă, în pajiști,
poieni, grădinițe, luminând ca niște focuri vii, verdele naturii sau negrul pământului. Jucăușe
ca niște spiriduși și scânteind ca niște licurici vegetali, păpădiile își îndreaptă cu mândrie
pălărioarele lor ca niște bănuți galbeni, dornice să fie admirate, văzute și îndrăgite.


Se spune că atunci când a făcut lumea, Creatorul universului a trimis un înger pe pământ cu o
misiune extrem de importantă: aceea de a întreba fiecare plantă de pe pământ cum își dorește
să arate. Fiecare plantă a venit cu multe dorințe. Unele doreau să fie cât mai colorate, altele să
emane cel mai frumos miros, altele să vindece oamenii, altele să locuiască în pustiu sau mai
retrase, altele, din contră, în preajma oamenilor. Unele își doreau să fie delicate și micuțe,
altele, deopotrivă, cât mai mari și mai vizibile.


Numai păpădia noastră nu se putea decide. Indiferent de cât de mult se gândea, era nehotărâtă
și nu știa ce să îi ceară îngerului. Așa că l-a rugat să îi ofere un răgaz de gândire, timp în care
și-a propus să se roage și să decidă cum i-ar plăcea să arate. Când și-a ridicat păpădia ochii
din pământ și s-a uitat la soare, și-a dat seama cât de frumos este el și s-a hotărât că i-ar
plăcea să arate ca el. Galbenă și strălucitoare, luminând oriunde s-ar afla.


Mai târziu, la venirea nopții, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut luna. Era atât de frumoasă,
albă, rotundă, perfectă și lumina întunericul nopții. Păpadia a revenit asupra deciziei sale. Da,
de data aceasta își dorea să arate ca luna.


Dar studiind ea mai bine bolta cerească, a rămas profund impresionată de stele, iar sclipirile
lor în vastitatea întunecată a cerului au cucerit-o iremediabil. I-au plăcut mult steluțele și și-a
dorit să fie că ele.


Răgazul său de gândire a trecut însă și a doua zi îngerul a venit să îi ceară răspunsul. Doar că
păpădia noastră, draga de ea, era tot nehotărâtă și nu știa ce să ceară. Îi plăceau atât de mult și
stelele, și luna, și soarele încât nu se putea decide. Voia să semene și cu soarele, și cu luna, și
cu stelele.


Dumnezeu însă, în marea sa bunătate, fiindu-i dragă această floare copilăroasă, bună și
veselă, a hotărât să îi îndeplinească toate dorințele. De aceea, micuța floare ne încântă cu
bănuțul ei galben auriu, rotund și frumos. Parcă este un adevărat soare. După aceea, păpădia
devine albă, frumoasă și rotundă. Parcă este o mândră lună în miniatură. Iar dacă sufli peste
ea, păpădia se împrăștie în toate zările, de zici că zeci de stele umplu văzduhul.


Ah, și păpădiile îndrăgesc nespus copiii și și-au dorit să le fie cât mai mult în preajmă. De
aceea, Dumnezeu le-a dat și viață lungă, din primăvară până în toamnă, ca să le bucure cât
mai mult sufletele micuților.

Sursa: https://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/24965/legenda-papadiei.html

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *